Încă din copilărie mi-a plăcut ideea că obiectele ar fi însuflețite, sau că ar exista alte lumi mai mici și foarte mici - asemeni lumii oamenilor, dar pe care nu le auzim sau nu le înțelegem foarte bine; sau poate că nu toată lumea are acces la ele...pentru că sunt atât de mici...În poveștile mele din copilărie, lumea iepurilor sau lumea portocalelor aveau și ele, regulile și ritmurile lor specifice.

​

Cu Petru la mare. Constanța. Februarie. 2019

​

Petru e albastru. Are buline negre (?) și seamănă foarte bine cu un prieten de demult și de departe. Are ochii blânzi, umezi, triști și extrem de rotunzi. Pentru că el nu a putut fi aici cu mine, l-am luat pe Petru. Petru e mulțumit că e purtat în rucsacul meu negru, unde e protejat de vânt și de frig. Din când în când îl mai scot să vadă marea, să audă și el valurile și să se bucure de mirosul de spumă sărată. L-am scos chiar și la masă, unde am mâncat rapane cu sos de usturoi și dovlecei la grătar. Am băut chiar și un pahar de vin roșu. Mi-a spus că i-a plăcut masa aceasta. Mai precis i-a plăcut ambianța - culorile, peisajul (portul se vede din restaurant), amenajarea elegantă în nuanțe de muștar.

​

Petru nu poate nici să bea nici să mănânce. El poate doar să înghită monede de 50 și 10 bani și uneori propria durere.

​

Petru mă iubește, doar că el nu știe asta; va afla mai târziu. De fapt, Petru e un sentimental, ca și mine. Aici semănăm foarte mult.

​

Nu știu dacă lui Petru îi place să facă dragoste, sau dacă vreodată își va găsi sufletul pereche. Pare destul de complicat, iar șansele lui din ce în ce mai mici...Știm cu toții că în ziua de azi, dragostea se consumă repede.

 

​

Petru se uită la mare până în străfundurile ei, până la ultima scoică, până la ultimul fir de nisip. Privirea i se întoarce la valuri. Petru zâmbește pe interior, așa cum numai el știe să o facă.